Liga scriitorilor din Brașov

   În seara zilei de 19 noiembrie 2014, ne-am bucurat de lansarea a două cărți.

   Neobositul Eugen Moga a reeditat binecunoscuta sa lucrare „Pe tocile - de la lepșitură la elocvență”, beneficiind de interesante texte revizuite privitoare în special limbajului specific Șcheienilor și decorate cu câteva lucrări grafice de excepție.

    A avut loc și un debut absolut printr-un volum de poezie al lui Mircea Bodean, „Prospexissent”.

Mircea Bodean, sau omul lăuntric în perenitatea vibrației poetice

De Viorica Popescu

     Orice carte poate fi o încrustație pe timp și, dacă s-ar vedea perceptibil – senzorial sufletul, broșa de chihlimbar cu viața imortalizată, tezaurizată, prin ani de acumulări și metamorfozări în expuneri metaforice, ar putea împodobi ființa la reverul eidivin existențial.

      Aceasta pare a fi - și este - și statutul cărții domnului Mircea Bodean, „PROSPEXISSENT”, recent apărută la editura Transilvania Expres în ilustrarea grafică a domnului Eugen Moga. Verbul din titlu, la un timp mai trecut decât trecutul recent, spune doar despre constanța preocupării poetice  a autorului din toate timpurile sale străluminate cu acest prezent.

      Viața desfășurată în conformismul ei cotidian este prezentată de poet mai puțin convențional, chiar nonconformist, pentru că toate se pot pierde în vălmășagul lor firesc, precum lacrimile în ploaie, în condensarea firească de forme și sens peste trăiri: „gonea în mine setea de-a mă pierde/ în pânza unei ploi,/ iar tainele-mi topeau în carne/ trifoi cu patru foi” în „Vis (sau seceta unei nopți)”. Punctul de pornire a fost, ca totdeauna, existența reală dublată apoi de ideatica lumiivirtuale pentru nevoia comunicării și rezistenței peste efemeride. Prin vibrația conformă lumii sau prin incitarepoetică pentru găsirea drumului comun prin similitudini: „Lipindu-mi fruntea de fereastra oarbă,/ cobor în mine întrebându-mi firea:/ De ce să dau și altora să soarbă/ din taina ce-mi clădește fericirea?” din „În loc de durere”.

      Este acel ceva incitant, cotidian – lucid transfigurant în nevoia dăruirii pentru devenirea ulterioară ți ilustrarea verbală a lumii nonverbale: „eram acolo unde disperarea/ te sfâșie adânc./ Mușcam din piatra ce mușca din mine,/ dar nu puteam să plâng./ ... / s-aștept o șoaptă care nu mai vine/ voiam... tin timp să fur” în „Vis (sau în seceta unei nopți)”. Da, artiștii, poeții fură timp, îl fac nepieritor: „râzi, actorule, râzi...” din „În spatele cortinei”, dar „poteca o urmez,/ urc, mai fac un pas, gândesc,/ și iar păsările zboară/ ca iubiri fără de sens...” vorbind „Despre căutări”.

      Tematica volumului „Prospexissent” este foarte diversă, în ciuda aparenței reflexivității totale a trăirii. Mircea Bodean este un împătimit al naturii – ca orice scheian – în prietenia cu muntele, dar și cu animalele, cu oamenii, cu florile, cu marea și le cântă poetic fie în „Reflex în piatră” sau „Balada alpinistului”, fie în „Balamuc cu vrăbii”, fie în „Toamnă târzie” sau „Zăpezile noastre”. Ca un „Dans” „Despre căutări” și „Alienări”, cu „Calul din noapte”, din „Poveste de la tata” și „Străjerul”, din „Relativitate sau dubla aparență a calmului”. Cere explicit „Mai pune-mi flori pe rană/ ți spune-mi ceva vesel/...”.

      Aceste multiple registre fundamentale etico – lirice mărturisesc luciditatea analitică a omului matur, echilibrat, înălțat peste egocentrismul luptei interioare, peste dihotomia a fi nu este egal cu a avea și hotărârea de a gândi prin artă. Acest dialog – monolog cu sine și cu lumea trădează aplecarea către filozofia lumii „cogito, ergo sum”, a Omului superior, vizând viața ca un subiect niciodată încheiat, pentru că în „Fugă în capcana gheții” ninge peste gânduri cu prima ninsoare și alte gânduri se întind în noapte, în lungul de șosea, urmând vorba-nțeleaptă: speranța nu-i povară!

Încrustație pentru „Prospexissent”

De Constantin Bihara

      Mircea Bodean este un poet născut dintr-odată consacrat ce trage o brazdă în poezie ca un semn de ceea ce înseamnă să se spună „că nu e om să nu fi scris o poezie. Să se spună că „românul s-a născut poet”. Ne arată o poezie reală, pentru că stă în fața poeziei cu sensibilitate și rafinament, cu ceea ce este el, un caracter, un omde ținută aleasă, cu eleganță.

      Elementele care alcătuiesc creația domnului Bodean sunt surprinzător de personale, eterice, îmbinate cu finețe și măiestrie, iar așezarea lor este făcută potrivit și original, ca să știm că totul are un motiv și totul este material de poezie. Fie că e vorba de versul liber, fie că e vorba de versul clasic nu avem prilejul să semnalăm neglijențe în limbaj, pentru că este în general metaforic.

Iată o strofă perfectă de virtuozitate:

      „Respir mai bine printre creste pure,/ Arunc genunii, ducă-se minciuna,/ Să fie devorate de pădure,/ Du sunt crezut sau nu, îmi e totuna” - („Reflex în piatră”)

      Am să mai citez pentru edificare:

     „Lipindu-mi fruntea de fereastra oarbă,/ cobor în mine întrebându-mi firea:/ De ce să dau și altora să soarbă/ din taina ce-mi clădește fericirea?” - („În loc de durere”)

„Observ, alunec și îmi spun/ Că și acesta e un drum” - Și reluat: „Observ, alunec și îmi spun/ De ce acesta e un drum?” - („Despre căutări”)

     Prietenul meu discret Mircea Bodean, nu însăilează poezie, nu se dedă la ea, se restrânge la ea și cu destulă prudență o așează pe un număr nu prea întins de pagini. Îl văd mai mult îngrijindu-se de concentrarea ei decât de desfășurarea ei, aducându-mi aminte de regretul lui Arghezi de a nu fi putut să se rezume la o singură carte. Toți cei care sunt interesați de valoare au în vedere principiu „puțin și bun”. Prea mulți scriu poezie diletantă și uneori nici măcar atât. Nu face parte dintre aceștia noul poet care tipărește târziu, fără să fie atât de îndrăzneț ca atâția alții.

     Remarc încă o strofă din poezia „Poveste de la tata”:

     „Ieri zărit-am o copilă când priveam din turn afară,/ Mărunțică și mirată, abia-n lume s-a-ntrupat/ Răspândind în jur puterea pruncului nevinovat,/ Am simțit lumină caldă ce cu ochii nu vedeai.”

Pe o bătrână o vede astfel:

     „Ochii bătrânei se opresc/ Pe cenușiul greu din zare,/ Iar simțurile-i prevestesc/ Osândă grea și disperare/ Aduse de un vânt grotesc” - („Zăpezile noastre”)

     În sfârșit:

     „Pe trup îi sta o haină mult prea veche/ Și încălțări sărace în picioare,/ E seară, în ajun de sărbătoare,/ Atât de mică și cu haina veche!” - („Povară”)

     Fugar, arunc în încheiere câteva metafore, să se vadă gândirea acestui nou și drag poet când se agață de „colțul ultimei clipe”, în „prăbușiri de vânt”, în „chinuitoarea tristețe a fericirii”, când e „oprit în gest gândit”, respirând „libertatea din flămânda fântână/ fără ecou” care este el, „un zâmbet rupt în două”, „distrugător de-albastru”.